eu cu mine / eu cu ei

Ca mai toate femeile
Sunt paranoică
Creez, alimentez, intensific, diversific
În fiecare secundă apare un alt fir
de despicat
de croşetat
de împletit
şi răspletit
Şi mă cufund în propriile gânduri
până la disperare

Ca mai toate femeile
Sunt slabă
de înger
de culoare
emoţională şi amăgitoare
hotărâtă în confuzia mea
faţâită
mâţâită
curajoasă
complexată
Până la testul unu,
proba contrarie

dar câteodată mă transform
Sunt mai mult bârbat decât femeie
cu bere
ţigări
şi comentarii siropoase
glume răutăcioase
despre suratele mele
despre funduri şi ţăţe
accesorii şi fiţe
cuceriri
dezamăgiri
curve şi bufoni
ipocrite şi ciufute
materialiste şi
pretenţioase

Mi-e drag cu băieţii
La ei e mai simplu
Fără iţe, fără complicaţii
ecuaţii egalate
reduceri active
efective
la ideea principală
adevăr sau praf în ochi?
e alb sau e negru?
fără nuanţe
şi paralelisme
perpendiculare
axiale
orbitoare şi ameţitoare.

Am zis.

obsesii

obsesia nu se vindecă
cu un pahar de vin sau gin amărui.
o vodcă rece şi-un redbull
nu ajung,nu salvează.
mai rău,
ameţesc, amăgesc,
şi mâine, nu ştiu cum, dar tot acolo sunt.
şi-am vrut să plec de sute de ori.
şi vreau să pier în fiecare zi,
dar mă tot strângi.
ai tu un ştreang stingher,
mă ţii legată cu aţă de fier.

sângele-mi urlă şi furia-mi creşte
urlu la lume, la stele, la peşte.
pleacă, stafie! pleacă şi lasă!

o nouă zi, un alt pahar,
o altă ameţeală de uitare.
dimineaţa e rece. m-apasă ninsoarea.
am friguri, frisoane zece pe ceas.
nu pot să fug,
nu pot să merg,
mă poticnesc la pas.
respir mai greu,
mă-nec,
mă-ncurc mereu. ce bâlbă de 2 lei.
hai, pleacă, stafie. pleacă la ai tăi!

citeam mai devreme un vers cam ciudat,
mă uit acum la un film mincinos,
dau din cap pe un ritm de femeie. e lent.
şi nervii se-ntind şi pocnesc
zi de zi îi aud cum troznesc. în mine.
şi iar amorţesc. te-njur. şi iar, eu roşesc.

înc-o tequila şi un pic de sare
lămâia mi se opreşte în gât.
închid ochii, mă mişc agale.
te văd. mă-ncordez.
şi scap din mână paharul.
pe jos sunt multe zdrenţe de vin,
de apă, de gin. de tequila.
pe jos sunt zdrenţe de mine, de ieri,
dar eu te calc, te fârâm, te reneg.
te-omor, te ador, cu nesaţ te-aş mânca.
pleacă, stafie, te rog, te implor,
pleacă odată din lumea mea!

farewell, Michael!

Numai americanii ar fi putut transforma un moment de tăcere şi suferinţă într-un circ mediatic aducător de bani. N-am vrut să văd imagini live de la înmormântarea lui Michael. Eram în redacţie. Ştiam că, după atâtea zile în care am citit, am ascultat şi am realizat atâtea lucruri despre omul ăsta, la vederea sicriului aş fi izbucnit în plâns. Şi am preferat să nu. Aşa că m-am dus acasă la mine, între noii mei pereţi şi am deschis laptopul.
Mă aşteptam însă la altceva. Ceremonia a fost o adevărată dezamăgire pentru mine. Circ, festival, spectacol. Simt că, până şi acum, la moartea sa, a fost nedreptăţit. Nedreptăţit de o familie profitoare ( cu iertare, dar eu asta cred) şi de o casă de discuri ahtiată după bani. Nu aşa se face atunci când suferi. Dar show-ul în ţara lor ţine cont de lacrimi şi de noduri în gât atât timp cât aduc bani. Şi aseară au adus, cu siguranţă.

L-am descoperit prea târziu pe Michael Jackson. A fost un geniu, atât pot să spun. Un om care a revoluţionat industria muzicală la nivel mondial, un om care trăia pe scenă, pentru scenă şi prin muzica sa. Nici 1000 de cuvinte n-ar putea îmbrăca mai frumos un om. E suficient să-i urmăreşti unul dintre spectacole, să-i asculţi cântecele, versurile. Da, am plâns. Din suflet. Şi nu pentru că a murit. Moartea vine, mai devreme sau mai târziu, pentru toţi. Nu. Am plâns pentru că nu a reuşit să fie un om împlinit, hăituit de trecut şi de comportamentul animalic al tatălui său. Şi el merita. El ar fi meritat să fie fericit.
Şi mă gândesc, dacă fericirea nu vine nici la cei care o merită pe deplin, pentru talent, muncă şi spirit curat, atunci....la cine se duce? Viaţa e nedreaptă. Oamenii sunt nedrepţi unii cu alţii.

Să te pupe îngerii pe frunte, Michael!

Bomba zilei: Gică Popescu a a colaborat cu Securitatea înainte de revoluţie

Cele două publicaţii care au avut ştirea, în exclusivitate, sunt Adevărul - "Gică Popescu a turnat la Secu" - aici şi Gazeta Sporturilor - "Şoc în arhivele CNSAS: Gică Popescu are dosar de COLABORATOR al Securităţii!" - aici.

Reacţia Baciului nu a întârziat să apară. Într-o conferinţă de presă susţinută azi, acesta a dezminţit vehement informaţiile apărute în presa centrală şi crede că este victima unui atac, în condiţiile în care acesta şi-ar fi anunţat voalat intenţia de a candida la alegerile FRF de anul viitor pentru poziţia de preşedinte.

"Mă duce cu gândul la interesul privat de a mi se strica imaginea într-o perioadă în care eu am lăsat să se înţeleagă că aş putea candida anul viitor la funcţia de preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal (...) Cineva are interesul să-mi strice imaginea (...) Nu mă gândesc la nimeni, dar eu nu cred prea mult în coincidenţe (...) Voi încerca să iau o hotărâre judecătorească care să dovedească că eu nu am fost colaborator cu nimeni (...) A apărut în mai multe cotidiene, ceea ce mă duce cu gândul că este o chestie livrată de cineva", a spus acesta în cadrul conferinţei menţionate mai sus. O parte din declaraţiile lui de azi le găsiţi aici, via Realitatea.

Concluzii: există nişte acte, cu nişte nume. Greu de demolat pentru că sunt dovezi palpabile. Pe de altă parte, informările respective nu sunt de natură tendenţioasă, ceea ce mai atenuează un pic din şoc. Cert este că Popescu are o mare problemă în acest moment. Că este victima unui atac sau nu, e greu să te lupţi cu documente oficiale în care apar, negru pe alb, scrisul tău şi mărturiile tale.

ascunsă

Strângerile de inimă nu se văd, nu se aud. Freamătul interior nu se simte. Se văd doar ochii, câteodată, mai puţin veseli, purtaţi spre lumi îndepărtate. Dar şi ei ştiu să mintă. Din când în când, îmi întorc privirea către mine, către o altă lafoggie, mult diferită faţă de cea de acum un an, acum doi ani sau acum cinci ani.
Realizez pe zi ce trece că mi-am pierdut idealismul, naivitatea, încrederea. Nu mai visez. Nu mai cred în puterea binelui general. Cred în mine şi în ceea ce pot eu să fac, dar nu mai cred în oameni. E ca şi cum aş fi fost secţionată la un moment dat, sub anestezie totală. Nu ştiu când anume s-a întâmplat, dar conştientizez efectele. M-aş întoarce uneori în trecut, la mine. Doar că nu mai pot. Oftez. Pragmaticii printre care trăiesc nu m-ar înţelege. Nici pe blog am senzaţia că nu mai pot să scriu ca înainte. La început eram doar eu. Acum sunt prea mulţi, care ştiu prea multe. Mi-am mai pierdut din gânduri. Le-aş avea, însă nu mai ştiu cum. Nu mai am exerciţiul viselor, speranţelor, curajului nebun. Acum am constrângeri, precauţii, restricţii. Poate exagerez. Sau poate doar, din când în când, conştientizez.

smart move

"MediaPro Interactiv a devenit oficial dezvoltator de aplicaţii pentru iPhone, lansând pe 1 iunie 2009 prima aplicaţie de iPhone pentru Ziarul Financiar. Acesta a fost pe primul loc în categoria News de pe iTunes." - din Gândul.
Felicitări, Orlando!

la sfârşit rămâne doar muzica

Parcă nu pot să citesc altceva decât materiale despre viaţa şi cariera lui Michael. Am senzaţia că abia acum l-am descoperit, abia acum i-am descoperit talentul, geniul. Cred că am văzut zeci de filmueţe pe youtube, live-uri din concerte, interviuri şamd. Brusc, mi-am dat seama că îmi place omul ăsta mai mult decât credeam. În 2 zile, m-am ataşat de muzica lui, de mişcările lui, de chipul senin, negru sau alb. Bineînţeles că majoritatea articolelor despre el, publicate în această perioadă, sunt frumos creionate, romanţate, descriind viaţa unui copil chinuit de tatăl său, un copil vedetă înconjurat de fani şi sclipiri, dar mai tot timpul singur. Majoritatea spun despre el că era un copil mare, casa lui din Neverland fiind o dovadă clară a rămăşiţelor de copil din sufletul său.

Michael Jackson a fost însă un geniu. Un copil, un om cu probleme emoţionale, un om implicat în scandaluri sexuale, o personalitate controversată. Las la o parte zvonurile, scandalurile. Nu mă interesează. Nu mă ating. După 50 de ani de viaţă, în urma lui a rămas muzica, au rămas talentul, spectacolul. Restul sunt urme de praf care se pierd la prima bătaie de vânt.

sursa foto: thewrittenworld

pentru unii, totuşi, nu există moarte

Michael Jackson: the end

pauză de o noapte

Am avut două săptămâni extrem de obositoare. Abia acum, într-o cameră de hotel din Constanţa, simt că am încetinit motoarele. Nu sunt în concediu, sunt în delegaţie, însă liniştea acestei nopţi valorează cât o săptămână de vacanţă. E tăcere în cele din urmă şi se pare că aveam nevoie să ies din spaţiul bucureştean ca să mă calmez.
Ultimele 10 zile m-au dat peste cap de-a dreptul. Am lucrat la un material destul de dificil, pe un domeniu nou, cu oameni pe care îi ştiam mai mult din scandaluri TV şi care sunt obişnuiţi cu un alt stil de presă. E greu să faci estimări financiare în fotbalul românesc. E greu să convingi preşedinţii cluburilor de fotbal să stea de vorbă cu tine. Nu vă povestesc despre articol. Îl găsiţi aici (prima parte) şi aici (partea a doua). Cert este că mai stresată de un material n-am mai fost de pe vremea când aveam doar două săptămâni de presă şi aveam senzaţia că fac greşeală peste greşeală, deşi nu era aşa. Şi acum am sentimentul că voi primi un telefon de la cineva care o să-mi spună că am dat-o în bară cu ceva. Deşi pe citate sunt sigură iar cifrele le-am calculat de 5 ori înainte să le public, am o strângere de inimă şi nu ştiu de ce. Cert e că materialul ăsta m-a lăsat fară energie şi mie rar mi se întâmplă să rămân fără vlagă.
Pănă una alta, dincolo de stresul meu, voiam să-i mulţumesc unui om care m-a ajutat enorm şi fără suportul căruia n-aş fi reuşit să stau de vorbă nici măcar cu cei care au acceptat să discute cu mine. Săr'mâna mult de tot, Andrei! Sper ca într-o zi să-ţi întorc ajutorul.

În altă ordine de idei, la mare e cald şi bine. Păcat că n-am timp de plajă nici măcar o oră. Cam puţini turişti pe aici, pentru această perioadă din an. Pe de altă parte, sunt în Constanţa nu într-o staţiune. Deşi săptămâna trecută am fost în Mamaia, în teambuilding, şi nici atunci nu mi se părea cine ştie ce aglomeraţie. Se vede că s-au cam strâmtorat bugetele. Sunt curioasă ce o să se întâmple cu tichetele de vacanţă.

Şi, să nu uit. Mâine seară mă duc la concert, Mozart Rocks se cheamă. E la Sala Palatului şi cred că o să fie tare fain. Găsiţi mai multe detalii aici şi cred că mai sunt bilete. Mi se pare o idee mijto. Eu personal abia aştept să-l ascult pe Cosmin Lupu, unul dintre chitarişti, amic prin alianţă, un băiat foarte talentat, de altfel. Lista chitariştilor o aveţi aici.

Cam atât. Mi se închid ochii. A mai trecut o zi. Noapte bună!